Jurnalul de Vineri

Îmi va lipsi Unirea Urziceni. Pentru cã o datã cu Unirea Urziceni dispare şi puţinul acela de demnitate pe care îl mai avea fotbalul românesc. Îmi va lipsi Unirea Urziceni aşa cum îmi lipseşte patosul lui Dan Petrescu, spiritul lui de învingãtor, acea nebunie calculatã pe care o gãseşti în general la marii luptãtori. Îmi lipseşte acea echipã de „rebuturi” care fãcea furori în Europa, îmi lipseşte îndârjirea, ambiţia, demnitatea din jocul ei. „Rebuturile” lui Dan Pterescu n-au trişat fotbalul, l-au preţuit, iar jocul lor a început sã pãleascã o datã cu plecarea lui Dan Pterescu, pentru cã el era dirijorul, motorul echipei, spiritul lui devenise spiritul echipei, dispusă sã lupte pânã dincolo de limita
epui­zã­rii, ar fi fost în stare sã joace şi în genunchi dacã ar fi fost cazul, doar sã nu cedeze, şi asta indiferent de adversarul pe care îl avea în faţã.
Unirea ne-a lãsat mai mult, mult mai mult decât vedem noi. Trebuie doar sã privim puţin dincolo de aroganţa fotbalului românesc. Unirea ne-a dat lecţii peste lecţii, dar n-am fost dispuşi sã învãţãm nimic din ele. Inclusiv din dispariţia ei am putea, deşi mai degrabã ar trebui, sã învãţãm ceva, dar n-o s-o facem,  pentru cã asta ar însemna sã recunoaştem nu doar cã preţuim fotbalul modern, ci şi cã-l regretãm.
Unirea, acestã echipã nãscutã peste noapte, a fãcut pentru fotbalul românesc mai mult decât poate a fãcut orice altã echipã în ultimii ani. Deşi sunt pentru pãstrarea cluburilor şi echipelor de tradiţie, aş da oricând cu plãcere tradiţia pentru spiritul din trecut al Unirii şi asta poate pentru cã de multe ori e mai uşor sã pãstrezi tradiţia decât spiritul de învingãtor.