Jurnalul de Vineri

Dincolo de spectacolul cam macabru al deshumării soţilor Ceauşescu, actul în sine ne readuce în minte acele zile fierbinţi din decembrie ’89 şi-n primul rând ziua celebrului proces scurtissim de la Târgovişte. Mărturisesc că atunci când am văzut prima oară imaginile filmate stângaci din improvizata sală de tribunal, am trăit un sentiment de satisfacţie: acumulasem atâta ură împotriva cuplului dictatorial, încât sentinţa (fără posibilitatea recursului) a condamnării la moarte şi-a imediatei sale executări mi s-a părut dreaptă şi necesară. Mi-a deschis ochii Lucian Pintilie: revenit în ţară în 1990, mi-a spus că, văzând procesul la Paris, a plâns. „De ce?” – l-am întrebat, intrigat. „De ruşine – mi-a răspuns marele regizor. Atunci am ratat imensa şansă de a intra în rândul ţărilor civilizate”. Da, aşa e. Mai mult ca sigur că, urmărind acel jalnic simulacru de judecată în care apărătorul din oficiu îi acuza pe Ceauşeşti mai abitir ca procurorul, oripilarea lui Pintilie a trăit-o întreg Occidentul.
Sigur, se pot face multe supoziţii legate de momentul cu pricina, însă un lucru e cert: din toate posibilităţile de rezolvare a „cazului Ceauşeştilor” (de pildă: simpla execuţie, pentru că, nu-i aşa, „á la guerre comme á la guerre”, cum a păţit-o Musollini; sau încarcerarea celor doi, urmată de un adevărat proces al comunismului), noi am ales-o pe cea mai penibilă: o mascaradă de proces care în ultimă instanţă vădeşte dorinţa de răzbunare a frustărilor personale ale echipei Iliescu, Voican Voiculescu, Măgureanu & comp. Ne-am dat din nou cu stângu-n dreptu’.
Şi mai e un lucru tulburător: moartea comandată a cuplului s-a petrecut în ziua de Crăciun, ziua naşterii Mântuitorului. Ar fi putut fi acea zi, cu moartea Ceauşeştilor cu tot, ziua renaşterii României. Dar a avut loc această renaştere?

< Anterior		Următor >